Impactul tulburărilor psihologice la pacientul cu patologie polimorfă și implicațiile asupra duratei medii de spitalizare

Abstract

Ceea ce ne face oameni este cuvântul. Limbajul ne definește ca oameni. Cuvântul este poarta către suflet, este oglinda simțirii, este dovada evoluției. Prin cuvânt, omul se apropie de divinitate. Cuvântul este rugăciune și blestem, verbalizarea este dorința umană pură încă de la naștere. La baza anamnezei este cuvântul. Dialogul creează legătura între medic și pacient, întrebările pertinente stabilesc un diagnostic de etapă foarte aproape de certitudine. Prezenta lucrare a pornit de la observațiile culese în timpul anamnezei efectuate pacientului în camera de primiri urgențe, ca medic de medicina internă. În numeroase cazuri, deși analizele preliminare și examinările paraclinice nu aduceau la lumină nici un diagnostic de urgență care să justifice starea pacientului, anamnestic acesta declara mari suferințe. La momentul consultului, în ciuda testelor paraclinice în limite normale, pacientul acuza suferințe reale, stare generala alterată. Ann Scot ne atrage atenția asupra importanței pe care pacientul o acordă propriei sale boli. Medicul trebuie să detecteze acest aspect în primele minute de contact cu pacientul, să înțeleagă și el și pacientul că anumite tulburări nu pot fi vindecate, în ciuda faptului că ar putea exista o modificare a simptomatologiei. În privința actului medical, atât pacientul cât și medicul trăiesc o experiență subiectivă. Intimitatea psihologică și fizică profundă care se instituie între medic și bolnav face din actul medical o artă. Despre importanța acestei legături vorbește mișcarea internațională Balint, foarte puțin cunoscută în România, însă foarte uzitată în Europa și America. Michael Balint (1896- 1970) spunea „Într-o lume a codificărilor spre transformarea fiecărui act medical în venit, să reflectăm la deblocarea codului bunăvoinței, al empatiei, al iubirii, din mintea noastră, spre alinarea sufletului aproapelui."